Nu & Apa Neagră

 „Deși m-am jucat cu sunetul încă de pe la finalul anilor '90, mixând în mod aberant discuri cu muzică de Bach și casete cu Grateful Dead, totul condimentat cu oareșce emisiuni de radio și sunete din natură, mai mult pentru uz propriu, desigur - lucrurile s-au așezat puțin în momentul în care am descoperit instrumentul cu coarde numit baglama saz. Au apărut influențele turcești, pe care mai apoi le-am ascuns sub noianul de sunete electronice, ca să le aduc la suprafață din nou... Nu & Apa Neagră este, în ceea ce mă privește, rezultatul frecventării mișcării psihedelice, a free-jazz -ului, a folclorului românesc, turcesc, siberian, balcanic, dar și a contactului cu muzica <nouă> din secolul XX. E o căutare într-un desiș de zgomote, un exercițiu de comunicare și ascultare. Nu pot nega existența centralei termice din cartier, care emite un Sol#, la fel cum nu pot să fiu nepăsător față de armoniile subtile ale cobzei oltenești sau față de strigătele bocitoarelor. Lucrez cu aparatură electronică modificată, cu mixere video care generează sunet, cu diverse sintetizatoare și efecte cu bandă magnetică, pînă-mi amintesc de instrumentele tradiționale care mă așteaptă, agățate-n cui. Întotdeauna am considerat că cercetările mele, atât muzicale, cât și vizuale, au în comun tendința de a pune laolaltă contrariile - gusla și sintetizatorul, lemnul, mămăliga și arta video. Pe scurt, mă interesează zonele de interferență, de tensiune.” (Saşa-Liviu Stoianovici, 2011)

Sasa Liviu Stoianovici - Studiu #3, 2012

“De prin 1994 am început cântând la bas acustic şi percuţie în grupul folk Deocamdată, împreună cu Emil Kindlein (For Sale) - chitară, muzicuţă, voce, Ioan Roşca - voce, percuţie şi Levente Molnar (Survolaj) - percuţie. În 1995 apare EP-ul "21'34" (casetă). Cu Deocamdată am participat la festivaluri de genul "Om Bun", unde am luat premiul III, iar în anul 1996 premiul special "Nicu Vladimir". În prezent grupul nu mai activează. În 1998 apar pe albumul "Eu" (casetă) al trupei de rock alternativ De Acum Încolo, ca invitat la bas electric, din trupă făcând parte Gabi Bucătaru - chitară electrică, voce, Czifrak Ştefan - chitară electrică & acustică şi Thomas Almadi - percuţie (care apare mai târziu pe EP-ul Shanyio "I-X" (CD, 2008).” (Alexandru Hegyesi, 2011)

...

“Cu proiectul Shanyio, în 2011 apar pe compilaţia online “Sendai Compilation> vol. 4, toate fondurile din vânzări fiind strânse pentru ajutorarea victimelor cutremurului din Japonia, şi compilaţiile online finlandeze <Droning Earth> vol. 43 şi 46.” (Alexandru Hegyesi, 2011)

Shanyio - Phir phirik, 2012

"Prin 2008 se pare că a fost asta. Telefonul suna din ce în ce mai des din Timişoara. Şi din ce în ce mai insistent. Saşa Stoianovici încerca să mă convingă să mă alătur grupului său, Nu, pentru un concert, sau două, pe care le-ar fi putut organiza în oraşul lor. L-am întrebat, firesc, – nu ştiam nimic despre ceea ce făceau ei – despre ce fel de muzică este vorba. Ceva improvizat, mi-a spus. De la un capăt la altul. Fără nimic premeditat. Pur şi simplu, ne urcăm pe scenă neştiind ce va urma să facem. Nu mai avusesem această experienţă, aşa că am reacţionat ca struţul: nu ştiam cum să îl mai duc cu vorba. Sigur, de improvizat o mai tot făcusem, cu aproape toate formulele în care funcţionasem, dar era vorba de pasaje restrânse şi bine definite ca lungime şi condiţionări armonice. Ba, mai mult, îmi cultivasem cumva exerciţiul acesta, de a sta singur cu instrumentul în mână şi a mă lăsa dus de el şi de ceea ce puteam eu să fac cu ajutorul lui. Dar nu o făcusem niciodată decât în singurătatea orelor în care studiam. Ca spectator al concertelor de muzici contemporane eram, de asemenea, deja familiarizat cu spectrul fertil al improvizaţiilor de felurite soiuri. Aşa că nu prea legam cap la cap tot ceea ce îmi livrase el despre muzica Nu. Simţeam cumva nevoia unor cârje, a unor zone recognoscibile prin care să mă pot lăfăi aşa cum ştiam eu s-o fac. De fapt, aşa am şi cântat primele dăţi alături de ei: ca rob al unor metehne de care nu mă puteam debarasa. Şi n-a mai fost să fie în Timişoara, ci chiar în Bucureşti, aşa că veşnicele mele scuze, cele privitoare la lipsa de timp şi bani pentru biletul de tren, nu mai aveau acuma niciun fel de acoperire. Nu ştiu exact când m-am eliberat, când mi-am dat drumul aşa cum se cuvenea să o fac. Când, pur şi simplu, nu mă mai interesa ce note cânt, cât mai degrabaă de ce le cânt şi unde le plasez. Au contribuit mai mulţi factori la atingerea acestei detaşări necesare unui concert Nu & Apa Neagră. Îi şir aici într-o ordine arbitrară, pentru că nu dimensiunea lor cronologică a contat în schimbarea atitudinii mele: un documentar despre primii ani ai jazzului, pe care l-am văzut la TVR 2, ceva lecturi privitoare la concepţiile lui Miles Davis despre muzică şi sunet, o altă carte, scrisă de un muzician de jazz, Kenny Werner, Măiestrie fără efort – Eliberarea maestrului muzician lăuntric, în care vehicula idei referitoare la faptul că nu ar exista note greşite, întâlnirea cu experimentatul saxofonist Juerg Solothurnmann, cel de la care am învăţat, am prins, mai degrabă, ideea că improvizaţia care priveşte mai mulţi muzicieni trebuie gândită ca un dialog între aceştia, de-a lungul căruia, atunci când nu ai ce spune este foarte potrivit să taci. Din acest moment, unul pe care l-am conştientizat de-a lungul unei scurte perioade de timp, mi-a fost clar ce trebuie să aduc şi ce pot aduce ca plusvaloare în cadrul ansamblului. Iar concertele au ajuns să fie o bucurie. Lucrurile s-au legat atât de bine, încât rezultatele exterioare, cele la care ne raportăm de cele mai multe ori eforturile făcute, au început să apară în forme nebănuite: albume editate în Germania, lansări organizate tot acolo, concerte în mai multe oraşe nemţeşti, participarea la un festival uimitor, la Schiphorst, unul axat pe muzici de avangardă şi găzduit de faimosul violonist al trupei Faust, Jean-Hervé Péron, cântări în Ungaria şi Olanda, dar şi colaborarea uimitoare cu Damo Suzuki, vocalistul celebrei trupe CAN. Aşa că, la propunerea grupului bucureştean Avant n Gard, unul care propune tot o muzică improvizată, am răspuns deja pregătit. Sigur, expresia și unghiul de abordare sunt diferite faţă de ceea ce îşi propune cvartetul timişorean, însă, în esenţă, lucrurile sunt similare. A început în acest fel o colaborare extrem de fericită cu fraţii Balabaş şi cu percuţionistul Gabi Bălaşa, una care a urmat traiectoria logică a lucrului făcut cu plăcere. În plus, un amănunt aparent nesemnificativ, distanţa care scindează cumva grupul Nu & Apa Neagră între timişoreni şi bucureşteni (mai nou şi Saşa-Liviu trăieşte în capitală), îngreunând cumva apariţia în Bucureşti din cauze financiare privind deconturile acestui drum, a făcut ca Avant n Gard să adune mai multe prezenţe în cluburi, continuitatea demersului concertistic concretizându-se sub diverse forme, implicit a două albume, unul bootleg, Peisaj pictat în ceai, iar altul produs de trupă, cu înregistrări premeditat făcute în studio, Soare staniol." (Călin Torşan, 2011)