Interviu cu Rares Hotescu (Hands'n'feet), 2012

 Septimiu-Gheorghe Moldovan: Salutări Rareş!

Rareş Hoţescu: Salut şi mulţumesc pentru invitaţie.

Septimiu-Gheorghe Moldovan: Oferă-ne pentru început te rog câteva date biografice extramuzicale.

Rareş Hoţescu: 36 ani, căsătorit.

Septimiu-Gheorghe Moldovan: Când şi în ce circumstanţe ai început să te ocupi cu muzica?

Rareş Hoţescu: Pe la 8 ani am intrat în contact cu muzica, iar pe la 10 ani cu percuţia la Liceul de Artă „George Enescu” din Bucureşti, ulterior devenit „Dinu Lipatti”. Am terminat liceul aici iar facultatea am făcut-o la „Gheorghe Dima” în Cluj, unde m-am şi cunoscut cu colegii de trupă.

Septimiu-Gheorghe Moldovan: Povesteşte-ne te rog despre trupa Hands’n’feet. Care era formula de start şi cum v-aţi cunoscut?

Rareş Hoţescu: Trupa a luat fiinţă la iniţiativa mea şi a lui Zoli Toth în anul 1999, moment în care i-am chemat să ne fie alături în ecuaţie pe colegii noştri, Sergiu Stoiadin şi Emil Simion. Până când trupa a intrat pe făgaşul pe care l-a urmat câţiva ani, au mai fost câteva tatonări ale terenului în ceea ce priveşte repertoriul abordat, noi începând cu un repertoriu clasic-modern cântat pe instrumente convenţionale. Când deja eram hotărâţi pe ce drum să o apucăm, am început cu câteva piese de body music cu care am apărut la TV în câteva videoclipuri, iar după aceea... nu-mi aduc aminte momentul, am început să adăugăm tot felul de instrumente. Mi-aduc aminte că primele butoaie pe care le-am avut la trupă le-am cumpărat de la un depozit de fier vechi de la marginea Clujului. Erau atât de grele că o să le ţin minte toată viaţa (erau cele mai grele :) ).

Septimiu-Gheorghe Moldovan: Ce reprezenta body music-ul?

Rareş Hoţescu: Cu toate că stilul „neconvenţional” de abordare al percuţiei nu era ceva nou în literatura de specialitate, totuşi pentru noi era un „spaţiu” în care nu mai stătusem până atunci şi care până atunci era foarte puţin exploatat, sau aproape deloc, cel puţin în România. Totodată ne-am dat seama că pe lângă faptul că ni se potrivea, dat fiind faptul că toţi aveam pregătirea necesară asigurată din punct de vedere percuţionistic, ne şi simţeam bine. Era cel puţin o formă de exprimare a ceea ce ştiam să facem noi cel mai bine.

Septimiu-Gheorghe Moldovan: În ce consta o reprezentaţie scenică de-a voastră, ce se întâmpla sus pe scenă?

Rareş Hoţescu: Aveam piese pe care le cântam, făceam ritmuri cu picioarele, cu palmele, pocneam din degete, fluieram, scoteam diferite onomatopee, silabe sau expresii inteligibile, practic ne foloseam de toate părţile corpului pentru a scoate sunete într-o manieră coerentă, toate acestea fiind corelate cu o coregrafie minimalistă dar de efect. Cu timpul body music-ul a început să fie doar parte dintr-un spectacol mai mare, iar pe scenă au început să apară diferite instrumente cu care făceam ritmuri cum ar fi: pet-uri, maşini de scris, ştampile, brichete, bretele, pungi, scaune şi altele.

Septimiu-Gheorghe Moldovan: Cum eraţi primiţi de către public?

Rareş Hoţescu: Publicul ne primea foarte bine. Cât timp am avut un spectacol minimalist am dat spectacole în săli cu public mai puţin numeros, dar în marea majoritate a cazurilor eram atracţia evenimentului. De multe ori încheiam serile de prezentare de carte, o expoziţie de pictură, ori un eveniment cultural comemorativ, deci publicul era, am putea spune, elitist şi de multe ori s-a întâmplat să fim chemaţi să cântăm pentru aproximativ acelaşi public, lucru care confirma că aplauzele pe care le primeam nu erau de complezenţă. :)

Septimiu-Gheorghe Moldovan: Puţini ştiu că acest grup a stat la bazele Sensor, respectiv Sistem. Cât timp ai colaborat cu Sensor şi ce „aventuri” ai trăit alături de ei?

Rareş Hoţescu: La un moment dat în Hans’n’feet, cum de fapt se întâmpla cu orice are o evoluţie pozitivă şi totodată o cerere mai mare, a apărut nevoia de „extindere”. Extinderea a constat în mărirea inventarului şi de asemenea în mărirea efectivului de participanţi pe scenă. Depărtându-ne de ideea strâns legată doar de body music, numele de Hans’n’feet devenise parcă puţin impropriu, dar în afară de asta era un nume foarte greu pentru cei care trebuiau să-l înveţe... nu-l scriau bine pe afişe, nu-l pronunţau bine, şamd. Aşadar, după ce ne transformasem într-o trupă cu butoaie şi aveam mult mai mulţi membri faţă de formula iniţială, în urma unui brain storming am ales numele de Sensor. Aventurile au fost multe pe parcursul celor trei ani cât am fost cu Sensor. Şi bune şi (g)rele... Cu această trupă am activat până în februarie 2002, când m-am mutat în Spania şi mi-am făcut o nouă trupă.

Septimiu-Gheorghe Moldovan: Pe unde ai cutreierat cu ei prin concerte şi unde aţi fost cel mai bine primiţi?

Rareş Hoţescu: Nu eram solicitaţi foarte mult, nu aveam o agendă încărcată. La Bistriţa, Cluj şi Bucureşti erau oraşele unde cântam cel mai mult dintre toate oraşele din ţară, iar bine primiţi, am fost peste tot. Apoi ne-am mutat în Bucureşti, unde am intrat în stagiune la Bulandra. Însă nu s-au înmulţit concertele noastre. Aveam cam un concert - două pe lună în afară de cel de la teatru.

Septimiu-Gheorghe Moldovan: Ce părere aveau vecinii voştri despre repetiţiile voastre? :D

Rareş Hoţescu: În ceea ce priveşte vecinii nu prea au fost probleme, pentru că sala noastră de repetiţie era într-o sinagogă din Cluj, iar vecinii erau la o distanţă care mai îmblânzea efectul sunetelor scoase de noi. Când ne-am mutat în Bucureşti am repetat în diferite locaţii cum ar fi teatre, case de cultură, Palatul Copiilor. Toate acestea ţinând decibelii departe de cei care ar fi putut fi deranjaţi.

Septimiu-Gheorghe Moldovan: Ce ritmuri, influenţe aţi adoptat şi cum aţi evoluat stilistic şi tehnic?

Rareş Hoţescu: Evoluţia a fost cât se poate de evidentă. Am plecat de la o muzică de percuţie minimalistă, realizată numai cu elementele corpului uman şi am ajuns să cântăm cu butoaie, jante, flexuri şi tot felul de instrumente neconvenţionale, muzică electronică acompaniată de un sintetizator.

Septimiu-Gheorghe Moldovan: Cum eraţi priviţi de media românească, industria muzicală şi cum arăta agenda voastră?

Rareş Hoţescu: Eram priviţi bine. Media românească scria frumos despre noi, pentru că era ceva nou pentru România. De către industria muzicală eram însă nebăgaţi în seamă.

Septimiu-Gheorghe Moldovan: Adu-ţi aminte şi povesteşte-ne din concertele voastre un moment amuzant şi unul mai puţin amuzant, de dezamăgire dacă vrei să-i spui aşa.

Rareş Hoţescu: Momentele amuzante au fost multe. S-a căzut de pe scenă când erau luminile de spectacol stinse :), ni s-au furat flexurile de la locul unde se desfăşura spectacolul şi multe altele de care nu-mi aduc aminte, au trecut deja mai mult de zece ani de atunci :) . În ce priveşte un moment dezamăgitor, a fost de exemplu când am cântat pentru prima dată la Satu Mare la zilele oraşului. Cântau multe trupe în ziua aceea, iar noi am fost programaţi înaintea celor de la „Semnal M”, care erau cunoscuţi de toată ţara, un fel de Michael Jackson al României. Inginerii de sunet făceau în aşa fel încât trupele cunoscute să se audă foarte bine, iar trupelor începătoare le era rezervată o sonorizare mai modestă, în acest fel publicul de cele mai multe ori atribuind acest fenomen necunoscut de el, calităţii interpreţilor. În acea zi, în timp ce cântam pe scenă, puteam auzi destul de bine muzica de la tarabele din apropiere...

Septimiu-Gheorghe Moldovan: Ce activităţi muzicale ai mai întreprins după încetarea colaborării cu aceştia?

Rareş Hoţescu: În februarie 2002 am plecat în Spania cu ideea clară de a face o trupă. A fost foarte greu! E greu ca într-o ţară unde nu cunoşti pe nimeni şi nici nu ştii limba, să determini câteva persoane în urma unui casting să vină la repetiţii la oră fixă de trei ori sau de cinci ori pe săptămână şi să-i pui să-şi plătească sala de repetiţie cu speranţa că într-o zi se va întâmpla bla-bla-bla şi bla-bla-bla. Şi aşa s-a format trupa TOOM-PAK, cu care am dat sute şi sute de concerte în Spania şi în Europa. În fine, aici ar fi foarte mult de vorbit... s-ar umple pagini, dar a fost cea mai plăcută perioadă din viaţa mea, petrecută cu un colectiv care m-a ajutat foarte mult să mă simt bine din punct de vedere psihic, într-o ţară străină. A fost una din puţinele perioade pe care aş vrea să le retrăiesc. În acest timp al şederii mele în Spania, am colaborat cu diferite trupe şi orchestre simfonice, în unele dintre aceste orchestre întâlnind chiar colegi din facultate sau din liceu.

Septimiu-Gheorghe Moldovan: Ce ocupaţii muzicale desfăşori în prezent?

Rareş Hoţescu: În prezent sunt profesor de percuţie la Liceul de Arte „Bălaşa Doamna” din Târgovişte, având elevi de toate vârstele.

Septimiu-Gheorghe Moldovan: Planuri de viitor?

Rareş Hoţescu: Sunt tată şi unul dintre cele mai importante planuri de viitor este educaţia fiicei mele şi de asemenea pregătirea intensă a elevilor mei pentru participarea la diferite concursuri.

Septimiu-Gheorghe Moldovan: Mulţumesc mult pentru timpul acordat!

Rareş Hoţescu: Şi eu vă mulţumesc!