Interviu cu Adi Dumitra, 2012

 Septimiu-Gheorghe Moldovan: Salutări Adi!

Adi Dumitra: Voie bună, Septimiu!

Septimiu-Gheorghe Moldovan: Eşti prezent de mulţi ani deja pe scena sibiană, încă de la începuturi. Spune-ne cum ai ajuns să te implici atât de mult în promovarea acestui gen de muzică, ce oameni ai avut alături şi ce alţi reprezentanţi ai muzicii electronice mai existau la acea vreme în acest minunat oraş plin de cultură?

Adi Dumitra: Mă determini să fac un salt înapoi în timp, lucru care mă încântă într-un mod plăcut şi o fac cu o oarecare nostalgie. Nu am de gând să îmi scriu „autobiografia” aici, ar fi prea comun. Singurul lucru pe care l-aş puncta este faptul că provin dintr-o familie cu o cultură muzicală extrem de dezvoltată, prin urmare am urmat şcoala populară de muzică şi arte timp de 8 ani, în paralel, iar instrumentul de suflet a fost şi mai este pianul, de care am „abuzat” încă de la vârsta de 4 ani. Fără doar şi poate, anii ’90 au fost decisivi pentru mine: curentul techno, dar şi cel de trance m-au ancorat definitiv în muzica electronică, aş putea spune chiar într-un mod obsesiv la un moment dat, lucru puţin deranjant pentru cei din jur.

Cred că Sibiul a avut momentele lui, mai ales în acea perioadă. Îmi aduc aminte cum „traficam” benzile de magnetofon, ascultam Europa Liberă şi încercam să înregistrăm orice. Era o foame incredibilă după muzică de bună calitate, iar accesul era extrem de limitat după cum bine se ştie. Atunci când am hotărât să mă implic în „fenomen” am făcut-o împreună cu Jay Wave, care deja „funcţiona” pe piaţă ca DJ rezident în diverse cluburi locale, cât şi pe la mare. Iar atunci când cei 3 G au decis să deschidă Chill Out, care era proiectat ca şi o rockotecă iniţial, am încercat să îi convingem că e un moment oportun pentru ceva mult mai underground. Am fost ascultaţi şi aşa a luat naştere clubul care practic a format, cizelat şi pe urmă a produs talente pe parcursul existenţei sale.

Septimiu-Gheorghe Moldovan: Deşi nu se prea ştie, Sibiu se poate mândri cu numeroşi artişti în această sferă muzicală, un adevărat nucleu de promovare, în special a muzicii techno la început, şi unde a avut loc prima paradă stradală. Descrie te rog atmosfera nouăzecistă.

Adi Dumitra: Cei care erau atunci sunt şi acum: Mihai Popoviciu, Toygun, Jay Bliss, Das Komitee pe latura electro, italo disco, Atma şi R-Tur pe cea de psy trance/goa, Voy Larkin pe cea de techno. Să îmi fie cu iertare dacă omit pe cineva. Sunt oameni care au fost implicaţi în formarea scenei locale, iar mulţi dintre ei sunt încă activi şi acum, chiar ne reprezintă lăudabil peste hotare. Noi ne-am profilat mai mult pe latura de progressive house, care la sfârşitul anilor ’90 era în mare vogă. Petrecerile din Chill Out au avut un cuvânt greu de spus, în acea perioadă existând şi un crowd avid după muzică şi distracţie.

Septimiu-Gheorghe Moldovan: Inside a fost un alt club de reper. Ce artişti s-au perindat pe acolo şi care era atmosfera?

Adi Dumitra: Proiectul Inside a luat fiinţă în anul 2004, atunci când am simţit că scena era relativ stabilă şi promiţătoare. Chiar dacă a avut o viaţă relativ scurtă, de doar 2 ani, trebuie să mărturisesc că am avut parte de petreceri foarte reuşite. Deja pornisem şi Only Records în 2003 – cred că la acea vreme încă nu exista alt label underground la noi – prin urmare interesul era să asigur artiştilor mei un spaţiu unde să poată fi ascultaţi.

Am colaborat preponderent cu artişti străini, prin urmare era mai dificil de adus aici datorită costurilor puţin mai ridicate, dar ne-au călcat pragul Christian Cambas (Grecia), Kaan Duzarat (Turcia), Kazell (rezidentul Space din Miami), G-Pal şi Anna Maria X, James Wilson (UK), Keith Thomson (UK), Simon Bell (Australia), Andy Newland (UK), am adus şi brandul Twisted Melon din Anglia pentru 2 seri în club, plus Raoul Russu, Rosario Internullo, Livio şi mulţi alţii. Tot ce mai pot să spun este că am beneficiat de un sistem de sunet extrem de fiabil, chiar dacă am investit foarte mult în el, motiv pentru care există şi în momentul de faţă.

Septimiu-Gheorghe Moldovan: În prezent te ocupi de Unit. Ce ideologii s-au schimbat, ce orientări are acesta şi în ce măsură s-au schimbat vremurile şi „lumea de noapte”?

Adi Dumitra: Unit este un proiect tânăr şi foarte recent. Fostul Cotton din Sibiu, cred că a fost primul club din oraş după anii ’90. L-am preluat în urmă cu 2 ani, dar din motive „strategice” am ales să merg pe altă linie, lucru care nu a funcţionat. Realizând că locul este deja uzat moral, în urmă cu 4 luni am decis schimbarea atât a numelui, cât şi a direcţiei în care suntem la momentul de faţă. Aşa a luat naştere Unit, unde încercăm să promovăm tot ceea ce înseamnă underground, de la house şi deep house până la hip-hop, funk, jazz, electro, psy, d’n’b, cât şi un concept relativ nou pe piaţă, şi anume Live Instruments.
Vremurile de noapte s-au schimbat într-adevăr şi, din păcate, trendul a fost şi mai este unul descendent. Aşadar, nu mai avem un public care să justifice şi să ne motiveze. Generaţia 2000 a rămas aceeaşi, dar fără a lăsa urmaşi, tinerii fiind axaţi mai mult pe mainstream şi pe ceea ce se promovează cu insistenţă în momentul de faţă: oldies, muzică de radio, MTV etc. Nu mai vorbim de faptul că în oraşul nostru „plin de cultură” nu există multă cultură de gen şi nici urmă de respect şi apreciere faţă de un artist aflat la pupitru, care de multe ori bate kilometri mulţi să ne viziteze, iar sibienilor noştri dragi le este peste mână să plătească o intrare simbolică. E puţin trist şi frustrant în acelaşi timp.

Septimiu-Gheorghe Moldovan: Anul 2003 a adus şi o casă de discuri sub conducerea ta, Only Records. Cât de greu e să te ocupi de aşa ceva în România, ce oferă diferit faţă de restul şi ce merite are până acum?

Adi Dumitra: Only Records este proiectul meu de suflet, dacă se poate spune aşa. La începutul anilor 2000 eram deja în contact cu mulţi artişti, în special de peste hotare. La noi, încă, latura productivă nu era dezvoltată decât la un nivel destul de redus. Primeam demo-uri multe şi majoritatea sunau extrem de bine. Mulţi erau artişti debutanţi, şi asta a fost direcţia pe care am urmat-o până şi în ziua de azi. Am decis să creez un mediu care să sprijine atât curentul, cât şi pe cei implicaţi.

După multe pregătiri am avut primul release, al unui turc – Kaan Duzarat. A fost dificil, dar şi foarte rewarding în final. Am apelat la un label management din Anglia, Mixturi Ltd, care se ocupa de distribuţia vinilului, de management şi promovare. Nu mă aşteptam să avem un impact atât de puternic, dar în iunie 2003 am primit un telefon prin care am fost anunţat că John Digweed a inclus release-ul nostru în show-ul său de la Kiss100, actual Transitions, şi chiar a făcut o mică recenzie în direct. A fost un moment de răscruce, în care am realizat că avem potenţial şi putem face lucruri frumoase.
De aici, mai departe, totul a fost muncă multă, făcută cu pasiune, dar şi realizările au fost pe măsură. Au urmat release-uri cu artişti deja bine definiţi la acea vreme, cum ar fi Subsky, Rouzbeh Delavari, Ozgur Can, Introvert, Christian Cambas şi mulţi alţii. Apoi am decis prima colaborare cu artişti români – Livio & Roby, aflaţi la începuturi. Primul release a fost „Supercar”, cu un remix al olandezului 3 Colours, urmat de Monochrome. Aceasta a făcut senzaţie, Hernan Cattaneo alegând să o includă pe CD-ul său de la Renaissance – Sequential.

Din păcate, valul „epocii digitale” ne-a prins şi pe noi: majoritatea distribuitorilor au dat faliment şi am fost nevoiţi să renunţăm la suportul fizic şi să ne axăm pe digitale. Totuşi, în acele vremuri, release-urile noastre se vindeau excelent, peste 1500 de unităţi la fiecare EP, iar unele necesitau repress. Good old times!